La mulți ani România!

Lipsea, cred, un moment de genul acesta, ca să mă apuc să mai scriu ceva. Iar prin moment, nu înțeleg ocazia festivă, de a sărbători o zi națională, ci mai degrabă statul treaz, „în interes de serviciu”, pe la 4 dimineața.

Acum un an de zile, pentru prima dată în viață, dădeam un chef de 1 decembrie. Trebuia să fiu departe de țară, ca să aibă vreun sens pentru mine chestia asta. Departe de mine ideea de patriotism. La urma urmei, a fi patriot, înseamnă a crede că o națiune e superioară altora, din simplu motiv că te-ai născut tu în ea. Și hai să fim realiști, nu suntem superiori. Cu toate astea, român fiind, aparții unui grup.

Uneori ne merge rău, alteori ne merge bine. Nu poți să fii român part time. Nu poți să trăiești într-o țară, iar când auzi vorbindu-se de ea, să strâmbi din nas ca și cum ai mirosi brânza ce ai uitat-o într-un colț al frigiderului acum o lună de zile. Suntem un produs al acestui mediu. Suntem ceea ce suntem, pentru că cei din jurul nostru sunt ceea ce sunt. Personalitatea noastră s-a format printre oamenii de aici, iar dacă ne-am fi născut în altă parte, poate că acel copil, născut acolo, ar fi dus-o mai bine, dar persoana de aici, care se întreabă cum ar fi fost, nu ar fi existat niciodată.